Valea Uzului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial se afla în interiorul granițelor Ungariei și a avut o importanță strategică în ceea ce privește protecția frontierelor. Pe teritoriul acesta erau staționate batalioane de grăniceri secui și de trupe de frontieră, care protejau granița de atacurile inamice. În august 1944, în luptele care aveau loc pe teren, trupele sovietice au înaintat continuu și în cele din urmă au reușit să ocupe Valea Uzului. În timpul evenimentelor, numeroși grăniceri secui și locuitori au murit sau au fost luați prizonieri. Evenimentele din Valea Uzului reprezintă încă o amintire istorică semnificativă în regiune

[Sursă]

În data de 26 august 1944, trupele sovietice au invadat Valea Uzului, lovind cu putere frontiera maghiară după dezertarea României. În primul rând de apărare, ca o unitate de avangardă, Batalionul 11 de Jandarmi Secuieni, format din băieți de 17-18 ani, a primit primul atac. Mulți dintre ei și-au pierdut viața. În solul stâncos și pietros, nu prea putea fi săpat un mormânt comun. Mulți dintre ei au fost îngropați acolo unde au fost găsiți, la adâncimea unei lopeți. Dacă ne plimbăm prin vale, încă mai putem vedea micile movile răspândite.

În comuna Sânmartin, Kovács Sándor, fost comandant de poliție, își amintește:

„23 august 1944. Ziua defecțiunii românești. Acest lucru joacă un rol crucial în accelerarea sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial, în înfrângerea aliaților germano-maghiari și în colapsul frontului carpatic. În acest moment, zona frontală germană întinsă între orașele Iași, Galati și Namoloasa se prăbușește, fiind obligată să se retragă. O parte a puternicelor și bine-echipatele divizii germane (două armate germane) a fost încercuită în zona Bucureștiului și a câmpurilor petroliere românești, forțându-i pe români să depună armele. De atunci, numai unități de soldați germani au luptat până la lanțul munților Carpați, neștiind cât de puternică era forța armată maghiară mobilizată pentru apărarea Carpaților.

La 25 august 1944 dimineața, comandantul de fortăreață, căpitanul Némay László, a fost informat telefonic de la cazarma de grăniceri că a sosit un vehicul off-road militar german, în care se află 3-4 ofițeri de rang înalt și solicită o întâlnire cu comandantul de fortăreață. […]. Ofițerii „germani” menționați mai sus, probabil un colonel de stat major, un locotenent-colonel și un maior, au făcut schițe ale pozițiilor ungurești, au aflat numărul de militari, compoziția armamentului, amplasarea exactă a acestora, cantitatea de alimente și medicamente și posibilitățile de aprovizionare. […]. S-a mai vorbit despre retragerea unităților germane din valea Uzului a doua zi, în principal tancuri, dar și unități de infanterie, care vor ajuta în caz de necesitate.

Să aruncăm o privire la fortăreața din Valea Uzului. Aceasta a fost construită la o distanță de 3 kilometri de granița româno-maghiară, cu ziduri puternice de piatră și dotată cu obstacole pentru tancuri, bine îngrădite. Construită în formă de semilună, cu rânduri de prisme și obstacole de sârmă ghimpată, precum și cu închidere electrică. Pe anumite puncte ale fortăreței existau buncăre de beton, cu cuiburi pentru mitraliere. Erau circa 17 mitraliere, majoritatea amplasate în buncăre de beton și dotate cu ferestre de tragere. Existau două tunuri antitanc și două mortiere. Numărul total al echipajului era de aproximativ 200 de ofițeri, subofițeri și soldați. Pe partea dreaptă a râului Uz, pe o înălțime, era plasată o unitate de apărare aeriană maghiară, dar dotată doar cu arme ușoare. În ultimele câteva săptămâni, pe vârful Mogyorós, staționa un pluton de artilerie montană format din 4 tunuri grele de 76 mm, denumit plutonul 226, a cărui sarcină era de a sprijini cu foc unitățile care luptau la intrarea în Cheile Csobányos și Valea Uzului. De asemenea, merită menționat faptul că existau numeroase galerii de mine în Cheile Uzului, în spatele fortăreței, care încă nu au fost distruse pentru că nu exista un detonator. Detonatoarele necesare pentru distrugerea galeriilor de mine au fost trimise de la Sânmartin în zilele de 26 și 27 august, cu tineri recrutați instruiți. Aceștia nu au ajuns la galeriile de mine, deoarece ofițerii maghiari în retragere nu au permis acest lucru, spunând că este prea târziu, rușii sunt la Kőkert (Aclos), de unde lovesc întreaga vale.

În afară de cei aproape 200 de membri ai echipajului care apăra fortăreața, în cazarmă mai erau aproximativ 110 gardieni de frontieră, majoritatea dintre aceștia erau în serviciul de patrulare și staționau pe granița dintre Ungaria și România. În cazarmă nu erau mai mult de 40-50 de gardieni de frontieră. Ei erau echipați cu o secție de mitraliere și arme de foc, grenade și lansatoare de grenade, precum și un tun antitanc. Mulți oameni care își aduc aminte în mod iresponsabil în ultimii 50 de ani au încercat să dovedească trădarea căpitanului Némay, crezând că comandantul fortăreței știa despre rușii care s-au ascuns în uniformele ofițerilor germani, ceea ce este complet exclus, deoarece nu exista nicio conexiune secretă între liderii unităților retrase germane și comandanții frontului Carpaților. Putem spune cu conștiință liniștită că totul s-a întâmplat spontan, nu erau spioni ruși disimulați în uniforme germane. Cu toate acestea, Fortăreața Regele Matei din Valea Uzului a fost una dintre cele mai moderne fortărețe defensive ale frontului Carpaților, dar lipsea echipamentul și muniția adecvate. […]

Primăvara, vara și toamna anului 1944 au fost în general ploioase, ploua aproape în fiecare zi, cu excepția zilei de 26 august. Un grup de recunoaștere format din 4-5 membri, printre care și Potyó Lőrinc din Cozmeni, își îndeplinea serviciul la marginea drumului, la aproximativ 50 de metri de granița româno-maghiară, când un tanc rusesc a apărut dintr-o cotitură, dinspre Moldova (Darmanesti). Membrii recunoașterii au deschis focul asupra tancului cu arme de mână, dar fără succes, iar bestia de oțel a răspuns cu o salva: Potyó Lőrinc și unul dintre camarazii săi au fost uciși, iar ceilalți doi au fost răniți. Supraviețuitorii s-au rostogolit în albia râului Uz și au fugit spre fortăreață, ducând vestea despre sosirea rușilor. Tancul și-a continuat drumul și a trecut frontiera româno-maghiară, dar la aproximativ 200 de metri după aceea a fost doborât de către grănicerii români. […] Deci, la ora 12:00, trupele din cadrul Diviziei a 2-a de artilerie din Ucraina au lansat un atac. În același timp, 22 de tancuri au apărut în câmpia Pajer (Tábla), urmate de mai multe mii de infanteriști, care au pus imediat sub focul tunurilor și lansatoarelor de grenade pozițiile maghiare din fortăreață. În primele 30 de minute ale atacului, cele două distrugătoare de tancuri maghiare au fost distruse și au fost pulverizate cele 40-50 de trupe de grăniceri, aproape fără pierderi rusești. […].

Marchez locurile unde au murit soldați maghiari. La Epreskert 9 soldați, lângă castelul Rosenberg 6, la birourile fabricii 2 soldați, la capătul de sus al depozitului de lemne 3 soldați, în livezi 8 soldați, la pârâul Sóvető (unde se afla depozitul de arme și muniții) 1 soldat, lângă cimitir un soldat, la terenul de fotbal 5 soldați, pe dealul observatorilor de aviație 1 mort. La Csorgókert 36 de soldați, la Csuklyánka 13 dintre care unul era german. La podul Rácpataka 2 morți, printre care și sergentul Solymosi, care era responsabil cu armamentul. La podul din peșteră, un comandant de gardă și lângă fântâna prințului Iosif 1 mort. În cetatea regelui Matei au fost aproximativ 28 de morți. Soldații maghiari uciși au fost înmormântați de cei care s-au întors din valea Uzului, în mare parte în locul în care au fost găsiți. Patru soldați germani au fost găsiți morți în fântâna de la poalele livezilor de către cei care s-au întors după fuga din zonă. Nu există informații despre cum au ajuns acolo. Rușii și-au dus morții în satul românesc vecin (Poiana Uzului).

Traducere legendei de pe imaginea nr. 1.

1. Stâncă. Aceasta se vede bine de pe Muntele Magyarós
2. Cetatea regelui Matei
3. Cazarma regimentului
4. Cimitirul primului Război Mondial
5. Casa de cultură. (Nu mai există)
6. Case locuite, școala.
7. Fierărie de lemn. Astăzi se mai pot vedea doar ruinele sale.
8. Groapă comună. Nu este marcat, localnicii îi îngropau aici în 1944 pe cei 12 soldați uciși în zonă.
9. Capela Primului Război Mondial
10. Poziție de tragere a unui tun antitanc al Companiei de Arme Grele a Batalionului 11 Grăniceri Secui. Este încă vizibil astăzi.
11. Aria de tabără a Companiei de Arme Grele
12. Aria cazarmii Companiei de cercetași a Batalionului 32 din Valea Uzului. După război, românii au demontat-o și au îndepărtat materialele
13. Cazarma postului de pază. A avut aceeași soartă.
14. Poziție de tragere a celeilalte tun antitanc al Companiei de Arme Grele.
15. Poziție de tragere a mitralierei postului vamal/ Poziția de tragere cu mitraliera a poliției de frontier
16. Poziție de tragere a mitralierei postului
17. Punctul de trecere a frontierei
18. Linia de apărare a Companiei a IV-a a Batalionului 11 Grăniceri
19. Granița maghiar-român din anul 1940

Despre luptele din Valea Uzului se poate spune doar atât, că aproximativ 310 soldați maghiari (aproximativ 200 de membri dintr-un batalion de fortarețe și 110 membri dintr-un batalion de pază de frontieră) s-au apărat și au apărat fortareța de la ora 12 la ora 16 după-amiaza, aproape de la zero. Din cei 310 soldați, au supraviețuit 70-80, restul fiind uciși. Cei care au supraviețuit s-au retras către vârful Sajhavas și s-au unit cu cele două batalioane care le-au sosit în ajutor, dar prea târziu. Din acestea, una a cauzat pierderi grele de 229 de soldați ruși în aceeași zi la hanul Aklos. Celălalt batalion și-a stabilit poziția într-un loc numit Fióka (Pui), dar, din păcate, la 27 după-amiaza la ora 13, avioanele de luptă germane (30-32), care au decolat de la Reghin, au distrus din greșeală, precum și batalionul maghiar care staționa la Szállás. Au distrus și trenul blindat german care circula în acea perioadă între Sîntimbru și Sîncrăieni. Apărarea Valea Uzului nu a fost asigurată doar de batalionul de fortărețe. Analizând sistemul defensiv al văii, se poate spune că linia principală de rezistență nu se afla acolo, deoarece terenul nu era potrivit pentru tactica exercitată de batalioanele de fortărețe în timpul pregătirii lor. […]

Despre forțele de apărare din zona Aklos: „În zona Aklos, s-a reușit să se folosească racheta antitanc Faust împotriva tancurilor rusești, ceea ce a făcut apărarea mai eficientă. Probabil din acest motiv, rușii nu au trimis înainte tancurile lor, ci s-au angajat în lupte de gherilă. E o parte din trupa fortăreței care a supraviețuit, au retras înapoi la Aklos pe drumul principal la ora 12 sub conducerea căpitanului Némay, unde s-au unit cu trupele prezente acolo […]. Linia germană se întindea la râul Orjos, fiind apărată doar de o companie de soldați echipați cu arme ușoare. În fața lor, aproximativ două regimente sub comanda colonelului Radnóczy apărau sectorul frontal dintre Csécsénytető, Havasútja, Rugáttető, Szállás, Radován, Györötszege, Papszege, Harukály, Hurrogató, Békástöve și Kecskéstető. Sprijin de artilerie a fost furnizat de tunurile amplasate și camuflate în Sînmartin, Bancu și Ciucsângeorgiu. Artileria trenului blindat care patrula între Ghimeș-Gheorgheni-Brașov a intervenit de asemenea.”

Între hanul Kati și hanul Aklos a avut loc o luptă mobilă timp de câteva zile. […]. Trupele maghiare s-au retras doar atunci când exista pericolul de a fi înconjurate din direcția Csobányos. […]. Cei care s-au întors din retragere au rămas în Valea Uzului până la moartea lor. Valea Uzului este la 33 de kilometri distanță de Sânmartin. În luptele care au avut loc pe această distanță de 33 de kilometri, pierderile maghiare au fost de 2000-2500 de oameni, inclusiv peste 200 de ofițeri și subofițeri. Pe partea germană, pierderile au fost de aproximativ 120 de ofițeri, subofițeri și soldați. În ceea ce privește pierderile rusești, conform datelor adunate din satele românești învecinate, acestea au fost următoarele: 20-22 de tancuri de luptă, 16-20 de vehicule de transport, 10-14 piese de artilerie diferite, 30-35 de mitraliere și mitraliere grele, 18 lansatoare de grenade, 10-15 mii de morți, răniți și dispăruți. Oricum am privi, este uimitor cum aceste mici formațiuni maghiare și germane slab echipate au reușit să oprească avansul rusesc în perioada 26 august – 11 septembrie, când acestea au atacat cu 30-50 de tancuri și alte vehicule blindate, precum și cu 18-25 de mii de soldați.

După dezertarea românilor, Batalionul 11 grăniceri secui a ocupat o poziție defensivă în apropierea frontierei, inclusiv Compania 4 de arme grele. Páll Samu din Malnaș a fost artilerist în cadrul companiei de arme grele. Își amintește de pătrunderea sovietică astfel: „În iulie 1944, când frontul se apropia, am fost trimiși în Valea Uzului. Am servit în cadrul artileriei antitanc. Am mers pe jos printre tunuri, până la Sândominic, apoi în Valea Uzului. Pe noi, artileriștii și mitraliorii, ne-au plasat precis la frontiera de o mie de ani, pe versantul muntelui. Cele două tunuri antitanc lângă drum, mitralierele pe versantul muntelui deasupra noastră. […]” Amintirile veteranului Keresztes Andor din Sânmartin, care oferă o imagine a situației companiei de fortăreață în momentul atacului sovietic.

Ni s-a ordonat să ne retragem. Ne-am retras în liniște la Rácpataka la căderea întunericului. Trebuie să fi fost vreo douăzeci de oameni în grupul nostru. Erau deja ruși în valea Uzului, urcaseră pe Rácpataka cu infanteria și se întorseseră în valea Uzului, în spatele fortului de pe pârâul Sóvető. Rușii de la fort nu au ajuns în valea Uz în acea zi. La ora 11 noaptea eram pe Sajtető. Când am ajuns în vârf, rușii ajunseseră deja până la Aklos. Valea Uzului era plină de mine, niciuna dintre ele ascuțită. Când am pornit pe partea înzăpezită a drumului pentru a ajunge la Aklos, așa cum ni s-a ordonat, ei trăgeau deja sub Szenesmart în Aklos. Acolo erau tunurile mari ale Boforilor”.

O companie din Batalionul 11 de grăniceri secui și compania de armament greu erau de serviciu

în fața companiei de fortăreață, ca avangardă. Două dintre companiile sale s-au săpat pe vârful dealului Magyarós (în unele locuri Mogyorós) dintre valea Uz și Csobányos. […] Memoriile lui Boér Imre descriu soarta apărătorilor de pe dealul Magyarós. De asemenea, primim un răspuns la modul în care aceștia au văzut de pe munte evenimentele din vale.

„Deși m-am născut în Herculian, ca elev Mikó am servit la Al 11-lea Drapel de Graniță Secuiesc din Sfântu Gheorghe, așa că eram pregătiți de luptă împreună cu sutele de oameni mei pe Mogyoróstető [între] Valea Uzului și Csobányos în zilele toride de august 1944. La început, misiunea noastră a fost să pregătim tranșee și buncăre pentru apărarea în caz de atac. […]. În dimineața zilei de 26 august, o liniște tensionată și suspicioasă s-a instalat în rândurile noastre. Aceasta nu era fără temei, deoarece între orele 9:30 și 10:00, tunurile rușilor au început să răsune în trecătorile și defilee din Carpații Orientali, de la Târgu Secuiesc până la Ojto. Cu telescopul am văzut cum flăcările au cuprins depozitul de lemne din Valea Uzului, care a fost lovit. Aerul din vale era plin de fum, praf și alte resturi, iar civilii au fugit în sus, spre fortificații. […]. În momentul în care unitățile noastre se retrăgeau în ordine, rușii au așteptat și apoi ne-au atacat cu o forță uimitoare. Din surprindere și frică, toți au fugit cum au putut printre copaci. Armele noastre au răsunat și noi am luptat împotriva lor, dar rezultatul bătăliei nu s-a schimbat. Cei care nu au putut fugi au fost capturați de ruși. Haosul era atât de mare încât nu pot spune ce pierderi am avut. Aici m-am despărțit de unitatea mea și într-un moment de neatenție, am căzut în capcana rușilor împreună cu câțiva tovarăși de-ai mei.”

[….] Fortăreața construită în jurul vârfului Csuklyánka sigila în mod sigur singura direcție practicabilă către Sânmartin din valea Uz, însă cu trupe de infanterie putea fi ocolită prin Rácpatak și Sóvetőpatak. În fortăreață era puțin armament și muniție. Deși drumurile accesibile tancurilor erau bine închise cu obstacole tehnice, acestea nu ar fi fost eficiente fără un sistem de foc anti-tanc adecvat și suficient de puternic. [….] Unități mai mici sau mai mari ale germanilor în retragere se mișcau încontinuu prin vale, luptând împotriva trupelor sovietice și retrăgându-se. Nu trebuie să ne imaginăm situația din acea perioadă ca și cum sovieticii ar fi ajuns la granița maghiară fără nici o problemă din partea României. Între Ungaria și România, starea de război nu exista decât de câteva zile, așa că nu existau patrule maghiare de recunoaștere de-a lungul frontierei. De aceea, trupele maghiare au fost atacate surprinzător de sovietici în dimineața zilei de 26. Comandantul fortăreței avea nevoie de toate informațiile de recunoaștere pe care le putea obține de la germani. Prin urmare, nu era neobișnuit ca ofițerii germani să fie găzduiți în sala de mese a ofițerilor. Conducerea militară maghiară a avut în vedere implicarea trupelor germane în apărarea fortăreței, așa că este de înțeles că comandanții trupelor germane din zonă s-au informat cu privire la capacitățile defensive ale fortăreței. [….]

Szőts Dániel era un sergent cu epoleți la granița de la 11-a companie secuiască a Gardienilor de Frontieră, fiind responsabil pentru ochirea aruncătoarelor de grenade ale batalionului de arme grele. Prin urmare, el a aflat despre evenimente mai târziu, când toată lumea a început să-și amintească de ruși. Această gândire nu trebuie condamnată, este sigur că nu a fost motivată de intenția malefică sau de inducere în eroare, ci mai degrabă era mai ușor să procesăm eșecul astfel: nu ne-au învins, ci ne-au trădat! Acest lucru este asemănător cu problema lui Görgey din revoluția din 1848/49, în care înfrângerea datorată trădării nu doare atât de mult ca confruntarea cu propria noastră slăbiciune. Tinerii gardieni secui nu cunoșteau și nu puteau cunoaște sistemul de apărare al văii, care era considerat informație strict confidențială. Așa cum am menționat deja, linia principală de rezistență era la Hanul Aklos, unde compania de gardă de frontieră 26 a rămas pe poziție până când a primit ordinul de retragere.

 [Sursă]

Forţele de Apărare a Frontierei Secuieşti erau formate din batalioane de grăniceri și batalioane de rezerviști formând Regimentul Secuiesc de Grăniceri. Batalioanele de grăniceri din Ciuc, Odorhei și Sfântu Gheorghe sau părţile lor componente apărau Valea Uzului ca forţe principale, împreună cu Garda de Frontieră Secuiască din Sfântu Gheorghe. Aproximativ din această regiune au venit unităţile secuieşti care au servit aici când la 26 august 1944 dimineaţa a avut loc prima atacare sovietică, adică în această vale au început luptele din Ungaria.

 [Sursă]